Esența ființei noastre - Conștiința

O eroare pe care majoritatea oamenilor o fac datorita limitării simțurilor noastre și ignoranța promovată de societatea modernă, e aceea de a se simții ca o entitate fizică și separată de univers.

De copii mici suntem învățați că Eu e doar acest corp și această minte cu care avem o relație relativ mai intimă decât cu alte lucruri. Această viziune separatistă a lumii se dezvoltă în jurul vârstei de 2 ani, și după, cu trecerea anilor pierdem încet conexiunea cu universul.

Hai să ne gândim ce rămâne ce putem numi Eu îndelungul vieții? Celulele, microflora bacteriană, atomii din care suntem alcătuiți, cunoștințele, ideile, credințele, simțurile, frustrările, durerile, percepțiile? Dacă aplicăm imaginea convențională a ceea ce numim Eu și o analizam științific, tot ceea ce am numi Eu la vârsta de 10 ani de exemplu nu mai există în Eu-l de la 40 de ani și așa mai departe, ceea ce numim Eu la 40 de ani nu mai există la 70. Atunci ce este acel Eu, acea identitate care supraviețuiește trecerea anilor?

Singurul lucru care nu se schimba cu trecerea anilor e faptul de a fi conștient de toate acele atribute ale Eu-lui convențional și cu care ne identificăm ca persoane (cunoștințele, ideile, credințele, simțurile, frustrările, durerile, percepțiile) și mai mult decât atât, dacă ascultăm atent, această conștiință e conștientă de ea însăși în același timp.

O analogie care poate sa ne arate calea către această înțelegere a conștiinței e analogia ecranului de cinematograf. Când suntem absorbiți de un film, începem sa credem ca e real și că imaginile proiectate sunt reale. Cunoștințele, ideile, simțurile, frustrările, durerile, percepțiile inclusiv corpul fizic sunt imaginile proiectate pe acest ecran, dar acestea apar și dispar fără a lăsa vreo urmă pe ecranul însuși. Ceea ce rămâne neschimbat e conștiința sau ecranul din aceasta analogie și prezența care cunoaște această conștiință.

În viața de zi cu zi ne identificăm cu aceste imagini de pe ecran, pierzând din vedere ecranul pe care sunt proiectate.

Esența noastră, la cel mai profund nivel e acestă conștiență, această prezență, e cunoașterea de a fi.

Ceea ce nu e gândit cu gândirea, ci prin care e gândită gândirea, e esența noastră, e Dumnezeu însuși.

Cei mai mulți oameni nu sunt conștienți de această cunoaștere de a fi, și e păcat, pentru că implicațiile acestei realizări sunt extrem de profunde. Locul unde e realizată această cunoaștere, respectiv cea de „Eu sunt” din spatele tuturor imaginilor proiectate e pacea pură.

Ramana Maharshi, un înțelept Indian, a sugerat să ne punem întrebarea „Cine sunt eu?” ca o formă de contemplare până răspunsul e realizat. Spun că răspunsul trebuie realizat în sensul că nu poate fi conceptualizat într-o structură lingvistică rațională. Această realizare transcende cuvântul, așa că dacă găsim un răspuns la întrebarea Cine sunt eu? la nivel conceptual, suntem pe o cale complet greșită. E un pic ca în învățăturile Zen, orice răspuns dai acestei întrebări e greșit, răspunsul trebuie trăit dincolo de concepte sau cuvinte.

Corpul și mintea cum le percepem prin senzații sunt cât se poate de adevărate doar că nu reprezintă imaginea completă, lipsește din imagine această perspectivă mult mai profundă.

E ca și cum am încerca sa descriem lumea înconjurătoare doar prin fotografii, ignorând perspectiva și informațiile care o dau un microscop atomic de exemplu sau un telescop.

Odată realizată această dimensiune a ființei, suntem indestructibili, fiindcă nu suntem doar acest corp sau minte, suntem universul însuși. Identificarea doar cu limitările corpului fizic, a minții și crezul că suntem o entitate separată care există doar între naștere și moarte e cea mai mare sursă de suferință.