Despre ego și iluzia sinelui

În acest articol definesc Ego-ul nu în sensul utilizat în psihanaliza Freudiană ci mai degrabă ca și rădăcina termenului egoism sau senzația artificială și adesea exagerată de a fi cineva. E imaginea care o avem despre noi înșine, dezvoltată pe parcursul vieții din opiniile altora despre noi, e condiționarea culturală care ne e insuflată prin filme, cărți și orice mediu de transmitere a informației, e de asemenea persoana care am învățat să credem a fi noi înșine (Eu sau Sinele).

Probabil că Ego-ul a fost necesar pentru supraviețuire pe parcursul evoluției noastre, dar în timpurile moderne duce doar la convingeri și iluzii mizantropice (adesea deghizate).

Odată ce această imagine de sine s-a format avem tendința să ne agățăm de ea și sa o protejăm cu tot prețul, și datorită faptului că suntem atât de intim implicați în acest Ego încât ne imaginăm că e noi înșine, e foarte dificil de detectat.

O mascaradă al ego-ului de care majoritatea dintre noi nu suntem conștienți, e faptul că multe dintre emoțiile noastre sunt defapt Ego-ul mascat. De exemplu când spunem "Sunt supărat sau nervos" ne imaginăm că sinele nostru (cine suntem în esență) e supărat când de fapt probabil că rezistăm unei anumite situații preferând să ne agățăm de cum ne-am închipuit că ar trebui să fie lucrurile.

Ego-ul se manifestă deasemenea prin felul cum ne identificăm cu anumite atribute, de exemplu când spunem "sunt inginer", "sunt român", "sunt dinamovist sau stelist", "sunt ortodox", sunt educat, etc.

Nici unul dintre aceste atribute nu este de fapt cine suntem în esența noastră, sunt doar roluri într-o piesă de teatru de care ne agățăm cu tot dinadinsul pentru a crea și a menține senzația de Sine, de a fi cineva mai degrabă decât nimic.

Mai mult decât atât, dacă cineva ne contestă aceste roluri, un sentiment de panică și amenințare ne învăluie și ne închipuim că însuși sinele sau eu-l fundamental ne e atacat. Acest mecanism e sursa tuturor conflictelor interpersonale și rezultatul acestuia sunt majoritatea divorțurilor, războaielor, conflictelor politice sau neînțelegerile între cultele religioase, etc.

Mai mult decât atât, agățarea de acest Eu artificial și obsesia paranoică de a-l proteja cu orice preț, duce obscurarea abilității noastre de a rămâne într-o stare de libertate și bucurie naturală.

Singura viată care merită trăită, e viața auto examinată. ~ Sam Harris

Dacă examinăm foarte atent cui spunem defapt Eu și unde se află acest Eu, ii vom realiza caracterul iluzoriu precum actul unui iluzionist care devine banal odată de aflam trucul.

Capcana Ego-lui se poate explica cel mai bine prin "Mitul peșterii" scris de Platon acum 1500 de ani, în care descrie un grup de oameni care locuiesc prizonieri într-o  peșteră, înlănțuiți în fața unui perete în subteran, astfel încât să nu vadă lumina zilei. În spatele oamenilor arde constant un foc care luminează diferite statui care sunt mutate de alții, și care produc umbre ce se mișcă pe peretele din fața lor. Oamenii peșterii văzând acele umbre toată viața nu realizează cât de lipsite de importanță sunt ele pentru viața lor și atribuie acelor umbre diferite forme și însemnătăți. Umbrele i-au făcut pe oamenii peșterii să vadă ceea ce ei consideră că ar fi realitatea. Mitul peșterii continuă cu o supoziție: ce s-ar întâmpla dacă vreunul dintre acești oameni ar fi eliberat, ar ieși în lumina adevărată? La început, explică Platon, ar resimți dureri de tot felul, strălucirea focului, a soarelui, l-ar împiedica să vadă cu adevărat obiectele și nu umbra lor și ar încerca să își odihnească ochii tot în umbra care nu îl rănea. Treptat însă, ar începe să se obișnuiască și să susțină în privire strălucirea soarelui. Ar realiza abia atunci că ceea ce trăise înainte era doar un vis chinuitor.

Precum în Mitul Peșterii, eliberarea de iluzia Eu-lui poate fi foarte un proces inconfortabil și dureros, de aceea majoritatea dintre noi preferă confortul iluziei.

În mod natural o apropiere de dizolvarea Eu-lui se întâmplă în perspectiva morții sau în urma unei traume (divorț, deces al unei persoane dragi) când toate măștile și costumele puse pe parcursul vieții se dezintegrează una câte una. E starea spirituală ce sugerează apropierea de divin, stare care o regăsesc și fac referire misticii din absolut toate religiile și cultele lumii.

Realizarea faptului că tot ceea ce numim noi Eu e o făcătură a minții, necesită auto examinarea motivelor reale ale acțiunilor noastre, iar pentru aceasta fiecare dintre noi trebuie să-și dezvolte metodele proprii de examinare.

Într-un cadru agnostic, dizolvarea intenționată a Ego-ului și realizarea iluziei Sinelui poate fi catalizată de practica meditației și se materializează prin observarea atentă a stărilor de spirit și legăturile acestora cu ceea ce numim Eu (Sine).

Primul pas e realizarea graduală că de fapt gândurile și emoțiile sunt manifestații efemere în conștiință și învățăm să nu mai fim distrași sau afectați de ele, chiar dacă pentru început doar pentru perioade foarte scurte de timp.

Aceasta pare simplu la prima vedere dar perfecționarea ei necesită foarte multă muncă.

Anumite practici de meditație dezvoltate de mii de ani și recent adoptate de psihologia modernă le voi discuta mai departe în cadrul acestui blog.