Despre conștiință și misterul de a fi

Un lucru pe care fiecare dintre noi îl știm cu o certitudine foarte mare este faptul că suntem conștienți, și totuși mecanismul e încă iluzoriu. Majoritatea oamenilor percep mintea sau conștiința ca fiind ceva separat de corp, dar care totuși rezidă în corp. E văzută ca o entitate non materială separată. Această idee predomină încă în religiile Iudeo-Creștine sub numele de suflet.

Probabil această percepție provine de la începuturile nostre ca « homo conscientus », în special în momentul decesului unui membru din trib, aceștia uitându-se la corpul imobil și deducând ca ceva l-a părăsit, o minte, un suflet etc.

În secolul al XVII-lea, Descartes și Galileo au stipulat că dacă lumea ar fi redusă la cauzalitate fizică, atunci toate experiențele mentale - intenție, liber arbitru, scop, sens – ar trebui să fie calități secundare, inexplicabile în cadrul materialismului. Și astfel lumea a fost împărțită în două: mintea (sufletul) și materia.

Pe de altă parte, în filozofia Vedanta, mintea și materia sunt considerate non-duale (nu doua dar nici una), mintea e considerata ca o formă subtilă a materiei iar corpul și componentele ei sunt forme grosiere ale aceleiași. Conștiința pe de alta parte e considerată și mai subtilă decât mintea, e universală, omniprezentă și a-tot- cunoscătoare.

Consider conștiința ca fiind fundamentală iar materia doar un derivat al conștiinței. Totul despre ce vorbim și considerăm că există, sugerează conștiință. ~ Max Plank

La începutul secolului al XVIII-lea, Leibniz a sugerat că percepția nu poate fi explicată doar prin cauze mecanice - el a propus că, dacă ar exista o mașină care ar putea produce gânduri și sentimente și dacă o persoană ar putea intra în interiorul ei să o analizeze precum ar putea intra în interiorul unei mori, observatorul nu va găsi altceva decât angrenaje și pârghii inerte. „El ar găsi doar piese care lucrează împreună, dar niciodată nu ar găsi ceva care să explice percepția (conștiința)”.

Astfel pentru a structura mai bine aceasta problematică, în 1995, filosoful australian David Chalmers, a introdus terminologia de „problemă grea” și ”problemă ușoară” a conștiinței ca o modalitate de a distinge procesele prin care materia poate genera percepția subiectivă de a fi cineva (”problema grea” ) de modul în care creierul integrează informații, focalizează atenția și stochează amintiri (”problema ușoară”).

Neurologii au făcut progrese semnificative cu privire la problemele ușoare, folosind RMN-uri și alte tehnologii moderne. Între timp, inginerii au creat simulări impresionante ale creierului în rețelele neuronale artificiale - iar abilitățile remarcabile ale acestor mașini au accentuat diferența dintre inteligență și conștiință. Chiar și cu avansarea tehnologică din ultimii ani, ”problema grea” a conștiinței rămâne neelucidată.

Astfel, dacă inteligența și rațiunea pot fi obținute fără conștientizare subiectivă (inteligenta artificiala de exemplu), atunci ce generează conștiința?

Problema formulată de Leibniz acum trei sute de ani există nesoluționată chiar și în ziua de azi. Neurologii se străduiesc de ani de zile să găsească corelații ale conștiinței la nivel neuronal dar nimic concret nu s-a descoperit încă.

Azi există două teorii populare care încearcă să rezolve această problemă:

Prima, e o teorie reducționistă care insistă asupra faptului că problema grea nu este chiar atât de grea - sau că este poate pur și simplu inutilă.

În cartea sa, ”Rethinking Consciousness: A Scientific Theory of Subjective Experience” (”Regândirea conștiinței: o teorie științifică a experienței subiective”), neurologul și psihologul Michael Graziano sugerează că, conștiința este pur și simplu o iluzie mentală, o interfață simplificată care a evoluat ca și strategie de supraviețuire pentru a modela procesele din creier. El o numește „schema de atenție”. Conform teoriei lui Graziano, schema de atenție este un atribut al creierului care ne permite să monitorizeze activitatea mentală - urmărind unde se ni se îndreaptă atenția și ne ajută să prezicem unde ar putea fi atrasă în viitor – similar cu modul în care alte modele mentale supraveghează, de exemplu, poziția brațelor și picioarelor noastre în spațiu. Iar precum creierul maschează activitatea complexă al calculelor și semnalelor electrochimice interne, avem falsa impresie că mințile noastre sunt ne-fizice.

Un alt exemplu similar de mascare, e strategia numită “binding” în procesarea informațiilor multi-senzoriale, când ne dă impresia că stimulii vizuali, auditivi și tactili sunt perfect sincronizați, pe când în realitate există diferențe destul de importante, între 100 și 500 milisecunde datorită modului de transport și de procesare diferit al acestora.

A doua teorie populară în ziua de azi este “Teoria informației integrate“, și este considerată una dintre cele mai promițătoare teorii din ultimii ani. Unul dintre pionierii săi, cercetătorul în neurologie Christof Koch, în cartea sa,”The Feeling of Life Itself: Why Consciousness Is Widespread but Can't Be Computed” (”Sentimentul de a trăi: de ce conștiința este răspândită, dar nu poate fi calculată”), în care susține că, conștiința nu este unică oamenilor, ci există în întregul regat al creaturilor, în lumea insectelor și chiar la nivel micro-fizic. Idea centrală a cestei teorii este că, conștiința nu e o stare care există în mod discret și rezervată doar anumitor ființe, ci se manifestă mai degrabă ca un continuu - unele ”sisteme”, cu alte cuvinte, sunt mai conștiente decât altele. Koch propune că multe lucruri pe care le crezusem inerte ar putea avea „o strălucire minusculă al experienței”, inclusiv insecte, copaci animale etc. Astfel conștiința este omniprezentă în natură. Aceasta teorie elimină necesitatea de a explica modul în care mentalul răsare din fizic și invers, ambele coexistă în diferite proporții. O altă denumire a acestei teorii este ”panpsychism” sau psihism răspândit.

Aceste doua teorii nu rezolvă complet problema conștiinței dar nici nu se contrazic intre ele. Ele se suprapun parțial și cu filozofia budistă în care scopul ultim al unui om e de a realiza/ conștientiza natura conștiinței. Aceasta se numește iluminarea personală. Această iluminare ar aduce cu ea ca și ”efect secundar” „eliminarea ciclului suferinței.

Un lucru e clar, că din imaginea de ansamblu pe care o avem azi în legătură cu conștiința lipsesc părți importante iar complexitatea proceselor din spatele conștiinței sugerează soluții din afara intuiției care merită explorate de fiecare dintre noi.

Problemele nu pot fi rezolvate utilizând același nivel de conștiință care le-au creat. ~ Albert Einstein